Momentul stampilei!

Dupa ani si ani de zile, a sosit si acel moment. Au fost ani in care m-am luptat (de cele mai multe ori fara succes), dar am inghitit “broasca” si, pana la urma, am ramas pe “metereze”. Am ramas aici desi erau destule ‘voci’ (in si in afara capului meu) care imi ziceau sa-mi iau talpasita. Sa ma duc undeva unde bunul simt nu a apus, unde normalitatea e…(mai) normala, unde dezamagirile nu frizeaza urma de constiinta pe care lumea asta o mai are. Sa nu ma uit in urma, sa mi inghit sentimentul de dezradacinare si sa vad partea plina a paharului: nervii si sanatatea mea nu vor mai primi lovitura dupa lovitura de la toti “Bula” locali plini de “lasa ba ca merge asa”.
Toti ma consolau – nu ti va lua nimeni din suflet “Romania” ta (aceea buna, frumoasa, primitoare si mult prea rabdatoare). Vei fugi doar de “Romanica” lor (un cuvant-pocitanie rostit tot mai des) – plina fie de zavorani, hrebengiuci, gutari, fie de toape si toparlani poleiti care au dat de niste bani si au impresia ca lumea trebuie sa fie la picioarele lor spoite in SPA-uri scumpe.
Am rezistat cu incapatanare. Am refuzat sa plec/fug, am crezut in sansa noastra a tuturor. Ba chiar, m-am ambitionat si nu exista discutie de acest gen pe care sa nu o inchei cu “lasa ca o sa va arat eu ca se poate si aici”. Si o luam de la capat – alte dispute, revolte, ironii/atacuri la adresa imbecililor, indemnuri mobilizatoare s.a.m.d. Simteam ca se poate, ca trebuie (doar) trezit ‘uriasul’ si intregul curs al vietii noastre se va schimba, se va indrepta. Feelingul era acolo – ma mobiliza!
Acum, insa, nu mai simt.
De ce? Mi-am dat seama ca, de fapt, majoritatea nu vrea sa se trezeasca. Am tot incercat scuze – ‘nu pot’, ‘nu vad’, ‘nu isi dau seama’…cand, in realitate, era crudul si cruntul ‘nu vor‘.
NU VOR pentru ca atunci nu ar mai trai in mocirla asta care ne blocheaza pe toti! NU VOR pentru ca atunci ar iesi din anonimatul asta caldut-permisiv, unde se ‘descurca’! NU VOR pentru ca ar aparea responsabilitatea (Doamne-fereste!) si ar raspunde de orice prostie pe care o fac (nu s-ar mai pierde urma…)! NU VOR pentru ca, altfel, nu ar mai muri dracului capra vecinului si….de ce s-ar mai rade ei?!
Si daca ei NU VOR, eu si altii cativa ca mine de ce am mai vrea sa mai luptam? De ce sa-i trecem ‘strada’ cand ei vor sa ramana acolo? De ce sa-i scoatem din miasma lor specifica, din ignoranta atat de protectoare? De ce sa ne ‘ingropam’ noi ajutandu-i pe altii care NU VOR sa iasa la lumina?

Asa ca – pentru mine, cel putin, a sosit momentul. Mai am nevoie doar de un mic ‘branci’ sa renunt si sa plec. Duminica poate veni acest ‘ghiont’, unul care imi va rupe inima (nu fac pe patriotul, dar asa e…) dar care ma va dumiri definitiv ca nu mai e nicio sansa, nicio speranta. Mocirla nu mai poate fi asanata iar ‘morlocii’ aferenti vor ramane mereu in ‘subteranul’ istoriei lor. Va fi (DACA va fi) ‘ghiontul’ care ma va face sa-l parafrazez pe Petre Tutea (“Am stat 20 de ani in puscarie pentru niste tampiti!”) – am crezut/am sperat/am luptat 10 ani de zile pentru niste niMICI (=oameni de nimic)!
Nu o sa mai astept inca 10, 20 sau mai stiu eu cat! Si, mai ales, nu o sa-mi las copilul sa astepte, privat fiind de parintii care alearga zi lumina sa schimbe ceva, sa plateasca taxe si impozite pentru a tine in spate mocirla ignorantilor!

Duminica e ultima sansa! Nu pentru mine (ca nu sunt buricul Pamantului) dar pentru noi toti cei de aici. Traim ca un popor adevarat sau ne ducem dracului de tot in subteranul vietii fara istorie si fara personalitate!