Generalizați-vă specialiștii sau (îi) veți pierde!

În ultima perioadă, nu puține au fost momentele în care m-am aflat într-o situație ingrată.  Conducând o echipă de (mulți) programatori, într-o piață avidă de astfel de specialiști, nu am avut cum să nu trec, aproape săptămânal, prin rolul „oracolului”. Mai precis, fiecare dintre ei voia să afle … ce îi rezervă viitorul profesional – la ce proiecte va mai lucra, ce „oportunități” de dezvoltare are etc.

Și pe bună dreptate!

Pentru că sunt bombardați de oferte care de care mai fanteziste. Apetitul de angajare pe domeniul lor (dezvoltare software) crește exponențial, de la lună la lună. Și ei sunt gata să accepte angajarea, impulsionați și de ideea că întotdeauna există un „prieten” care  câștigă mai bine, deși este mult mai slab profesional. Prin urmare, e normal ca răbdarea lor de a-și construi, pas cu pas – așa cum ar fi de dorit –, o carieră, să scadă vertiginos. Argumentația logică lasă, așadar, locul emoțiunilor. Iar frustrările se instalează mult mai ușor, chiar și pentru cariere relativ tinere. Alții au și eu nu, în condițiile în care mă simt (și cred despre mine că sunt) mult mai bun ca ei. În plus, în condițiile date – economii instabile, măsuri aferente alambicate, schimbări inoportune etc. –, companiilor le-ar fi (și le este) greu să construiască un plan detaliat de afaceri pe termen lung. Deci, discuția cu „unde ai putea fi/ce ai putea face peste unul, doi ani” devine una ușor hazlie și confuză, plină de „dacă” și „parcă”.

Totuși, dincolo de schimbările pe-repede-înainte și de instabilitatea momentului, problema este una mult mai profundă. Oamenii  aparținând noii generații „muncitoare” (cei între 25 și 30 de ani) și-au dorit foarte mult specializarea (influențați sau nu de semnalele primite din afară). Dar eu n-aș vrea să delimitez generațiile în A și B (cum se procedează mai nou), întrucât cred că problema transcende această împărțire, implicând sau molipsind membri din ambele „tabere”.

 Într-un sistem de învățământ catalogat ca bun, dar „generalist”,  toți acești programatori (și alții ca ei) au reclamat « o bombardare » continuă a învățăcelului cu informații multe și variate, fără o focalizare concretă și corectă asupra unui anumit domeniu (eventual, cel de interes al fiecăruia dintre ei). Puținii ani dedicați « specializării » din ciclul de învățământ au fost considerați mult prea « teoreticizați » și insuficienți pentru a permite tranziția « generalist către specialist ». (În sensul acesta, avea perfectă dreptate Horia-Roman Patapievici, în cartea lui „Despre idei & blocaje”, Humanitas, 2007. Ne lipseau specializările.) Și atunci, tinerii au hotărât să-și ia soarta academică în propriile mâini. Au profitat la maximum de orele alocate specializării din curricula facultății, ba chiar le-au multiplicat prin eforturi proprii, sacrificându-și (de multe ori) timpul liber. Reversul a fost minimizarea efortului pentru toate celelalte domenii de studiu (considerate) conexe. În consecință, discipline care contribuiau (într-o situație normală) la formarea lor intelectuală  n-au fost asimilate nici măcar la nivelul reprezentărilor. Am asistat, de curând, la momente în care menționarea (celebrului) curs de „Filosofie”, din primul an la facultățile aparținând Politehnicii, încă stârnește zâmbete și comentarii nostalgicironice. Amintirile asociate spun același lucru: „ne-a plăcut, dar nu am investit nici timp, nici energie în învățare”; sau „nu intra în sfera noastră de interes”; sau „cursul nu avea nici structura, nici calitatea necesare pentru a  mișca vreun resort interior și a ne atrage”.

Abordarea a fost, prin urmare, una (oarecum) „haiducească”, ignorând orizontul mai larg al unui om cu adevărat instruit: investesc timp și asimilez doar ce cred că e parte din specializarea mea, doar ceea ce mă ajută să devin bun (strict) pe felia mea. Implementarea procesului Bologna – prin etapa de masterat – a accentuat această focalizare individuală, care a proliferat și după finalizarea studiilor. Foștii studenți, actualii angajați au continuat să se specializeze. Numai că, de data asta, au mers și mai departe. Au țintit să devină experți.  Prețul a fost unul pe măsură: aria de expertiză s-a îngustat, devenind (în multe cazuri) una de nișă.  Sunt foarte buni, însă prea specializați.

Oarecum de așteptat, companiile au îmbrățișat această situație. Principiul „puzzle”-ului a funcționat perfect. Fiecare om din echipă contribuia la soluția finală din aria (nișa) lui de competență. Până acum 5-6 ani de zile, puzzle-ul s-a format ușor. Provocările economice, creșterea exponențială din domeniul IT au deturnat, însă, toată această organizare. Dorința de supraviețuire (în afaceri) a cerut diversificarea serviciilor într-un timp foarte scurt. Companiile au fost nevoite să schimbe și să adauge rapid obiecte de activitate. Dar modificarea echipei nu a suportat aceeași dinamică, întrucât găsirea unor specialiști presupune timp. Integrarea lor în echipă ia și mai mult timp. Iar timpul este singurul ingredient lipsă.

Evident, aceste companii au explorat și ograda proprie. Recalificarea, rerutarea oamenilor pe o altă poziție, pe o altă direcție pot reprezenta o soluție, au considerat ele. Mă bântuie încă expresia sinceră de uimire (aproape șoc) a unei echipe de resurse umane cu care am lucrat acum 2 ani de zile. Într-o comparație simplă, timpul necesar redirecționării unui specialist din echipa proprie a fost (aproape) similar cu a aduce un om din exteriorul companiei. Prin urmare, oameni foarte buni, dar foarte specializați determină o inerție foarte mare la nivel de companie. Cu cât aria lor de specializare este mai îngustă și, paradoxal, cu cât sunt mai buni pe această arie, cu atât devin mai rezistenți la schimbare, mai greu de reorientat și repoziționat.

Capcana, în cazul specializării, este una destul de subtilă. Din dorința de a afla cât mai multe, încerci o separare în elemente componente, administrabile. Totul cu speranța că vei putea să le înveți mult mai ușor. Alegi apoi un element, pe care, mânat de aceeași dorință, ajungi să-l spargi în bucăți mai mici, mai ușor de explorat. Și procesul continuă (pe o durată destul de lungă), până când reușești să găsești o bucată foarte tare (à propos de pasiune și dorință). Ajungi apoi să stăpânești foarte bine porțiunea găsită. Bun! Dar, din momentul acesta, procesul de reîntoarcere nu mai este așa de simplu. Până ai ajuns la miez, a trecut ceva timp și multe din bornele anterioare s-au schimbat. Cerințele sunt altele, abordările sunt diferite. În fapt, nu ai parcurge drumul îndărăt, spre obiectul inițial, ci ai face (cel mult) un pas înapoi și ai relua procesul anterior. Vorbesc aici de oameni pentru care specializarea („specifică”) a fost un scop în sine, încă din anii studenției.

Ei sunt, acum, într-o zonă de confort profesional, iar părăsirea ei necesită (deja) un efort suplimentar. De aceea își doresc să profeseze și să se dezvolte tot pe nișa lor. Vor proiecte noi, provocatoare, e adevărat, dar să fie în raza lor de acțiune.

Din păcate, revenind la dinamismul și provocările pieței, volatilitatea este cuvântul de ordine. Compania poate începe un proiect care să prindă respectiva specializare, dar, la fel de bine, se poate reorienta (bazându-se pe cerere) către o nouă direcție (poate chiar opusă). Și atunci, alternativa este activitatea (operațională) similară celei din anul anterior. Perspectiva devine total neatrăgătoare și apar, fără îndoială, întrebările, frustrările, neliniștea de care vorbeam la început.  Care ar fi soluțiile?

Una ar fi un bol de cristal, abilități parapsihologice și o divinație (corectă!) a viitorului. Dar nu cred că ar ajuta! Alta (destul de des aplicată) ar fi migrația către o nouă firmă. Cererea există pentru o plajă largă de specializări. Ba, aș adăuga, este chiar o cerere ridicol de mare. Asta însă nu rezolvă problema în sine, ci doar o amână, o temporizează. Situația se poate repeta și în noua firmă. Și atunci, poate interveni din nou migrația. Însă, atâtea schimbări sunt greu de făcut (să ne amintim de zona de confort și de timpul lung de integrare), dau o tușă de superficialitate profilului unui specialist și ar putea ridica probleme în cadrul companiilor.

Recent, însă, o nouă soluție câștigă teren și adepți (în toate domeniile). Izvorâtă tot din partea tehnică, adică dezvoltarea de software, această nouă soluție propune … generalizarea specialistului (un exemplu poate fi găsit aici). Practic, acest generalizing specialist este un om care are una (sau mai multe) specializări (de nișă), dar posedă și cunoștințe generale (inclusiv economico-sociale) despre domeniul în care activează și, mai ales, își dorește să acumuleze noi abilități, atât în propria arie, cât și în altele (conexe sau nu). Demersulpentru a transforma/generaliza un specialist decurge din „definiția” anterioară. Companiile trebuie să-și „antreneze” oamenii. O pot face prin cursuri, acțiuni de mentorat, „antrenament” personalizat (coaching) pe cele mai diverse domenii (în strânsă legătură cu noile obiecte de activitate). Partea importantă este ca toată această generalizare să se facă în avans (celebrul pro-activ), și nu sub constrângerea unei schimbări de strategie sau sub presiunea angajatului. Altfel, totul se face doar la suprafață.

Generalizarea specialistului nu va fi, însă, un proces la îndemână. Companiile au tendința să „stingă focurile”, nu să le prevadă. Nu a fost niciodată o prioritate majoră pregătirea specialistului (prin generalizare) pentru posibile-viitoare proiecte și schimbări bruște de viziune sau abordare. În plus, factorul uman este un obstacol foarte mare. Trecerea (relativ) bruscă de la „omul care rezolvă orice” la „juniorul care trebuie să mai învețe” necesită multă voință și dorință. Și asta, paradoxal, chiar și pentru oamenii tineri (mai deschiși, teoretic, la schimbare). Dar, pentru ei,  nu anii de experiență într-o anumită poziție  obstrucționează această repoziționare, ci abordarea solitară dedicată specializării (de care vorbeam anterior) constituie cel mai mare obstacol.  Pe de altă parte, sistemul de învățământ nu prea mai poate să le dea o mână de ajutor. A devenit, din păcate, inerțial, deși ar fi trebuit să se reconfigureze sub impulsurile generate de toate aceste schimbări (însă, despre acest subiect, într-un alt articol).

Revin la exortația din titlu. Și nu mă adresez doar companiilor, ci și specialiștilor: Generalizați-vă! Este cea mai bună soluție pentru a ține pasul cu un context mereu schimbător, cu „anti-logica” vieții, în toate aspectele ei.