Panseuri la lopata…de zapada!

• Am facut o scurta “cercetare” de piata: pentru 4 din 5 oameni, care raspund la telefon, prima intrebare venita de la interlocutor este (cel mai probabil) “Unde esti?”. “Sunt la metrou, la Unirii”, “sunt in Metrou, in drum spre serviciu” (nemultumit, interlocutorul insista si continuarea vine “Abia am trecut de Tineretului..”), “Sunt pe drum” (aceeasi nemultumire…si continuarea “La coltul cladirii”). De cand cu telefoanele astea mobile, parca suntem toti de la “Secu” – urmarim si suntem urmariti in permanenta… De acum voi raspunde kantiano-astrologic: “Parca eu stiu? Undeva…in Calea Lactee”

• A propos de telefon si de metrou: in fiecare zi, in subteran, suntem martorii unor povesti de iubire (mute dar emotionante)…intre om si telefonul sau. Avem o “iubire” admirativa (“Vai ce ecran mare ai!”, “Phuaaa, ce poze m-ai lasat sa fac”..), o “iubire” trainica/solida (“Ce daca ai doar un joc si ecranul si tastele mici, am fost impreuna pana acum….esti al meu!”), o “iubire” tanara/proaspata (“Si butonul asta ce face? Dar asta? Si asta poti face? Merge feisbuku de speriat”) si o “iubire” de “cancan/spectacol” (“Eu m-am imbracat frumos. Da si tu culorile cele mai bune, ca te tin sa ne vada lumea ce cool suntem”). Daca Hollywood-ul ar stii de toate aceste “iubiri” sincere, probabil ca “Titanicul” ar fi surclasat fara drept de….apel!

• In final, iubirea “se revarsa” total cand, posesorul iubaret, butonand si dialogand de zor cu telefonul sau, se impiedica. Primul gest nu este de alinare a genunchiul afectat de lovitura. Nu se repede la pantoful greu incerca si (posibil) rupt. NU! Cu un sacrifiu de sine demn de o “iubire” adevarata, mangaie tandru ecranul telefonului, verificand eventualele “semne” de buna purtare. Bine ca avem o generatie rezistenta (de telefoane)! Ca altfel – ce durere, ce strigate, ce drame am putea auzi/vedea in fiecare dimineata. Oare partenerul uman al posesorului iubaret nu e incercat(a) de gelozie?

• Discutand de parteneri, zilnic intalnesc mai multe exemplare feminine super machiate care, cu unduiri de felina si zambet enigmatic, se “hranesc” din privirile pofticioase si lungi ale masculilor (semi-)adormiti. Discrete sau, dimpotriva, extrem de insistente, aceste “ocheade” constituie (ras)plata (non-financiara) pentru orele pierdute in fata oglinzii, pentru sacrificarea “micilor” in beneficiul “salatelor”, pentru raitele prin parfumerii si “devalizarea” parfumurilor de test s.a.m.d. Vazand “freamatul de nari” al unui mascul, rontaind la un covrig si aflat in calea unei astfel de “dive”, imi vine in minte o replica din “Filantropica” lui Caranfil : Prietene (n.mea) “nu prea stii ce e o femeie adevarata. Altfel nu te-ai mai uita la pustoaice d-astea cu staif!”. 

• Rontaim la covrigi intr-o frenezie. Nu cred ca exista statie (de metrou, tramvai, autobuz etc.) de unde sa nu poti lua un “Covrigel urias” sau “Covrigel de la Gigel” s.a.m.d. Mai mult, favorizati de zapada, patronii unei covrigarii din drumul meu au marit si pretul si…gaura, printr-un artificiu simplu – nu au mai vandut covrigi simpli ci cu cascaval (care erau mai scumpi). “De ce nu mai aveti cu sare sau simpli?”. “Nu avem ingredientele (?!?!?) necesare, dar luati d-astia ca au in plus (?!?!) cascaval”. 

          Va doresc sa aveti toate “ingredientele” si ceva “in plus” pentru un week-end minunat!