Sfarsitul (nu) e aici?
Omran Daqneesh / Foto Mahmoud Raslan
Ceea ce vedeti mai sus este fotografia unui baietel – Omran – salvat dintr-o casa distrusa de raidurile aeriene ce au loc asupra orasului Alep (Siria). Este uimit, ametit si foarte cuminte. Nu intelege…(mai) nimic. Ca el, sunt si eu.
Nu inteleg (aproape) nimic. Si nu ma refer aici la “razboaiele dreptatii” pe care le poarta baietii astia, bombardamentele in numele “salvarii umanitatii” si pentru “eliberarea” popoarelor. In cazul asta, e totul clar. Ne umflam muschii unii la altii, ne batem pe ciolanul petrolier, mai consumam arme (ca, deh! avem deja stocuri) samd.
Nu inteleg ce lume ii las copilului meu. Nu inteleg pentru ce sa o pregatesc. De fapt, mai corect ar fi: mai pot eu sa o ajut sa se pregateasca pentru lumea asta cand si pentru mine devine de neinteles? Este peste puterile mele sa-mi dau seama de ce vrem sa ne auto-exterminam. De unde vine placerea asta sadica de a distruge tot?
Si, mai mult, avansam diabolic. Pe vremuri, era o lupta intre adulti. Deja, asta nu mai este de ajuns. Nu mai are impactul necesar. Ne-am indreptat atentia catre “origini/radacini”. Si nu e vorba de masacrarea copiilor (unde exista “state” vechi).
Atacul la “radacina” este noul mod prin care tragem catre “sfarsit”. Educatia a fost facuta bucati. Religia e doar motiv de radicalizare. Credinta nu mai inseamna nimic. Socializarea este la mana altora (controlata si manipulata atent). Sexul e “la vedere” – pentru toti, cu toti si peste tot. Spatiul intim /privat nici nu cred ca mai exista. Pas cu pas devenim o masa amorfa, insensibila, fara spirit sau dorinta, plina de suspiciune si rautate. Nu mai avem nimic “sfant” (in adevaratul sens al cuvantului).
De fapt, tocmai in asta consta machiavelismul intregii situatii. Valul de suspiciune aruncat prin contestarea continua a punctelor stabile din viata noastra (spirit, valori, credinta), roade permanent si a ajuns deja la miez. Am ajuns sa punem la indoiala tot ceea ce exista (tangibil sau intangibil). Nu mai e nimic “sfant”, prin urmare, pentru orice lucru bun / orice fapta buna care se intampla trebuie sa aiba la origine o motivatie gresita. Punctul de pornire e mereu unul rau, prin urmare tot ceea ce obtinem este rau si trebuie distrus – din temelii. Nu zicem noi mereu ca “raul trebuie taiat de la radacina”?
Numai ca, fara sa ne dam seama, ne taiem propriile radacini, ne auto-distrugem. E ca o tornada care atrage totul in interior, “curatand” locul in urma ei. Atrasi in acest vartej, oamenii precum Omran (si altii ca el si ca mine) nu mai au reactie – raman uimiti, ametiti si nu inteleg…(mai) nimic. Mai putem face, oare, ceva?
